Un apel pierdut

Ieri m-a sunat Eternitatea.
I-am dat ocupat. N-aveam timp sa vorbesc atunci.
A insistat si a sunat si-a doua oara.
De curiozitate, i-am raspuns. Voia sa ne intalnim.
Sa mai stam de vorba.

Nu puteam sa refuz, mai ales ca ma intalneam cu o veche prietena.
Multe voiam sa o intreb. Imi veneau intrebarile in minte ca valurile spre tarm.
Nu voiam sa intarzii, asa ca am plecat in graba.
Voiam sa ajung la timp.
Pe drum mi-am bagat mainile in buzunar.
Imi uitasem telefonul acasa.
Oricum stiam unde trebuia sa ne intalnim.
Chiar in centru.

Aveam emotii. Se pare ca am ajuns primul.
Am zis sa mai astept, poate apare.
Am scrutat linia orizontului, sperand sa apara un punct ce vine spre mine.
Nu era nimic. Am zis sa mai astept.
Si am asteptat o ora, o zi, un an.
Tot nu a venit.

M-am hotarat sa o caut.
Ma uitam la fiecare colt de strada.
Plecasem din centru si ma indreptam catre margine.
Voiam sa o gasesc. Sa o intreb de ce nu a venit.
Treceam printre frunzele ce cadeau toamna, treceam pe langa ghioceii ce rasareau,
Treceam pe langa razele palide ale Lunii.

Am renuntat. Prea multe primaveri au trecut.
M-am hotarat sa ma duc acasa.
Era aproape de miezul noptii.
Pe masa era telefonul uitat.
L-am luat in mana.
Aveam un apel pierdut.